„Acest
Zbor, acest rupt Miazăzi”...
Revista ”Poesis” nr1-2-3 / 2016 (pp. 26-28)
Un
poet din Moldova de Sus,
în cele cîteva războaie duse cu Timpul, învins în cele din urmă
de Însuşi
Timpul, în una din zilele sale, a văzut Timpul sub forma unei
„haite de lupi” care „muşcă
din tata ca din Dumnezeu”. Îl leg, în amintirea celor care l-au
cunoscut, de Arseni Tarkovski, ca biografie şi
ca paradox. Imaginea Tatălui sfîşiat,
în ale sale, s-a pus la loc, prin aceste Poeme
din Templul Tatălui.
Cu trimitere şi
la vocea poetului rus, care a parvenit în România mai întîi prin
filmele fiului, Andrei Tarkovski. Într-un proces de răscumpărare
dramatică.
Pentru
că „de aur e jertfa Tatălui”.
„Deodată
e totul a fi/ Şi
se umple văzduhul de mine/ Acest zbor, acest rupt Miazăzi...”.
Indiferent care ar fi poemul, e de urmărit, la Elena Dulgheru, o axă
care uneşte
fără ostoire
cerul
cu pămîntul – chants
de terre et de ciel;
în dialogurile din lungul axei vibrează personaje, amplitudine,
năzuinţe,
Punctul
lui Alexandroff,
starea de graţie...,
Însuşi
Timpul.
Şi
creşte
poezia voievodal, „pas
cu pas, frumuseţe
cu frumuseţe”
şi
„acoperă
această ţară”,
o ţară
care îşi
aşteaptă
Mirele.
O ţară
deasupra căreia „îngerii
se dau şi
ei deoparte”,
ca să vedem printre Îngeri. Este, ca să folosim o sintagmă,
cealaltă „jumătate
de inel de deasupra oceanului”.
„În
jocul de-a nemurirea...”, în plină transparenţă,
se naşte
această poezie, ca un fast, plină de „miresele
înfăşurate
în cămaşa
nupţială
a Domnului”.
„Miresele
desculţe
ale Mielului”.
Întreg
universul, „cum
sînt toate-cele-ce sînt”,
e ca „un
linţoliu
nefăcut de mînă omenească”.
Liturgic, toate se risipesc în transparenţă,
dinspre „Marea
Biserică Aerobă a Domnului”,
expandînd Altarul; şi,
dincolo de Fire, nu există hotare. Rîvnim la acel univers divizat
cuantic în „structurile sale noezice”.
Iată
o fericită elidare gramaticală: „Deşteaptă-se
boarea grădinii/ Cînd Tu şi
cu mine şi
iar”.
Este perechea edenică, în dimineaţa
grădinii arhetipale. Totul este har, este Rouă, este arborele
sefirotic din care curg sensurile, „din
lungile nopţi
de eclipsă”.
Prin
semnul de apartenenţă,
Poeta se constrînge, se defineşte
„cu cea mai stabilă silabă: sînt”.
Aduce un elogiu constant anatomiei particulare („regulă a
perfecţiunii”)
cu care a învrednicit-o Dumnezeu. În umbra veacului, ea îşi
desenează, cu migală, un propriu atlas anatomic. Desprins, cu
precizia unui bisturiu, din
The
Grey's Anatomy.
Iată,
„timp după timp şi
cer după cer”, în Noul Templu, trigonometria
simplă
din sinus/ cosinus; perfecţiunea
acestor unghiuri: „Şi
au fost peceţile
şapte.
Cartea Facerii. Cartea Vieţii.
Cartea Iubirii. A opta”.
Cele
mai aşezate
poeme sînt cele care se referă la această
lume.
Dar oare această lume există? Pentru că poeta ne trage, precum
Gravitaţia,
spre lumea cealaltă, a zilei a 8-a, a transparenţelor
imposibile, a răs-tumultului auditiv, în care locuiesc deodată
toate ierarhiile (cel mai adesea nevăzute şi
vădite doar unora care au, ca umilitate, asceza). Iată un atare
poem, cu neorealismul său straniu, gata de luat în inimă: „Între
dealurile însorite, fabrica asta e singura care mai lucrează./ E
pauza de masă, ora la care ies muncitorii./ Eşti
în cantina cu geamuri mari, sprijinită de o fereastră. Aştepţi./
Şi
iată-i cum ies din hală, în salopetele lor albastre, în lumina
fosforescentă a sălii de mese./ Te fixează de departe cu privirea:
foarte tînăr, blond-spălăcit, puţin
roşcat/
şi
are o salopetă albastră, la fel cu toţi
ceilalţi./
Şi
tu îl priveşti
cu aceiaşi
ochi mari/ şi
aproape nu observi că are un defect la picior,/ ba chiar
şchiopătează./
E atît de tînăr! Se-ndreaptă spre tine prin sala aglomerată./
pupilele ţi
se dilată puţin,
dar nu apucaţi
să vorbiţi,/
că pauza se termină şi
muncitorii reintră în schimb./ Uşa
metalică a halei se închide greoaie în urma lor./ Nu-ţi
rămîne decît să aştepţi
în cantina de-acum pustie, luminată de soarele/ după-amiezii./ Îţi
îndrepţi
rochia albă cu flori, evazată – un model şaizecist,/
din cele pe care încă le mai poartă fetele din valea asta a
Dîmboviţei/
la prima întîlnire. Orele trec./ Iată şi
ultimele raze ale după-amiezii./ Un pătrat alb, vertical, ca o faţă
de masă, ţi
se strecoară în inimă./ Aerul auriu, venit de la frunzele
copacilor din jur, inundă cantina./ Şi
înţelegi
că îl iubeşti./
Sună, în sfîrşit,
ieşirea
din schimb./ Şi
iată-i cum ies, muncitorii, şi
iarăşi
se face forfotă/ şi,
în forfotă, el şchiopătînd./
E atît de alb şi
de proaspăt aerul/ pe care-l poartă pe piept!/ te ia de mînă şi,
iată, ieşiţi.
Soarele v-a aşteptat,/
e încă sfîrşit
de după-amiază./ Un pătrat alb, vertical, cu un alt pătrat alb,
vertical, ca două mari feţe
de masă,/ ţinîndu-se
de mînă. Iubeşti!/
trenul-mocăniţă
vă aşteaptă,
cu vagoane colorate, ca de copii,/ să vă poarte printre dealuri, în
poienile toamnei./ Acolo urmează să vă spuneţi,
aşternute
pe două mari feţe
de masă,/ acele cuvinte”.
Spre
sfîrşit
admitem că mila este deasupra
iubirii,
că „fapta
socială este superioară rugăciunii orale”.
În atingere cu neorealismul de care aminteam, de „flower-power
printre Filocalii”.
Pînă la urmă, această întreagă lume este un rug: „Şi-n
rug, Maria”.
„Şi
moarte nu-i”.
În
linia cinematică a poemului de mai sus, voi cita integral şi
Liftierul:
„Bătrînul
liftier − îl vezi mai mult cu spatele/ Trebăluind în atelierul
său larg din subsol, care-i serveşte/ şi drept locuinţă./ Aici
coboară zilnic toate lifturile./ Degetele-i sînt, probabil, încă
mînjite de ulei de maşină, dar nu le vezi./ Părul alb, spălăcit,
la fel ca fularul cu care-şi înfăşoară strîns şalele,/ cam
reumatice, peste treningul ieftin./ Te strecori în camera lui, uşor
întunecată/
− în
timpul zilei nu stă nimeni aici,/ nici cele două neveste de vîrstă
mijlocie,/ cu părul colorat cu vopsea roşcată ieftină, pe
jumătate ştearsă,/ aflate mereu pe fugă. Eşti una din ele./
Te-ntinzi pe patul conjugal să te odihneşti în camera goală,/
Cînd cealaltă nevastă te înveleşte, grijulie, cu o veche pătură
albastră, uşoară şi moale,/ ce te acoperă pînă la gît./ Dar
iată, eşti din nou în picioare şi trebuie să pleci./ Aghiotantul
liftierului drege pentru tine cabina ruginită de lift:/ Ea te va
duce la suprafaţă/ Din mina asta veche de sare./ Dai roată cu
privirea în jur/ Şi abia acum observi printre coltoane/ podeaua
veche de mozaic, ruptă pe alocuri,/ Sub care se văd urme de lanuri
în soare şi ruinele vii,/ forfotind de tineri şi tinere, ale unei
ţări scufundate:/
− Luminile
Daciei, renăscînd de sub ape”.
Poeta
aminteşte
ceva ce lumea a uitat: Iubirea, prin care „toţi
ne topimu-Ţi de drag”.
Cu „focul
în palme”...
„că
din foc-s făcut şi
Eu”.
Da, Iubirea aceea, „un
pătrat alb, vertical, ca o faţă
de masă, strecurat în inimă”.
Poeta e fata care mută cu privirea paharul plin cu apă, îl
deplasează polemic, numai din privire, pînă la marginea Timpului,
margine pe care o fixează îndelung, cu pupila adusă la o linie
verticală. Cade, nu cade!? Şi
poemul-avertisment pentru pericolul, latenţa
în care intră lumea: „în
Tine, mereu/ În Mine, mereu/ Ne privim./ Căci sîntem/ Şi
fi-vom să fim”,
cu acea expandare a vederii
din ochiul sintetic.
Întreg
volumul este un fragment din canonicul Shir
Hashirim, Cîntarea
Cîntărilor lui Solomon:
„Iubitul
meu e-al meu, eu sînt a lui. El turma
lui
şi-o
paşte
printre crini”.
Cu o reverberare din evul mistic medieval: „Que
mi Amado es para mi/ Y yo soy para mi Amado”.
Acum,
autoarea, la
hidalga,
„stăpînă
a Dimineţii”,
are în domeniile ei „Izvoarele
şi
Cupa şi
Rădăcina Vieţii”.
Experienţă
şi
Absolut!
Ile
de feu!
Aflăm rostul taumaturgic al lumii materiale, dar şi
supra-semnificaţia
tradiţională
care dă o cărăruie spre infinitul atît de greu de deschis. Ne
consolează metafizica din „poezia
realelor”.
Doar
femeile „aleargă
pînă de cealaltă parte a lumii/ sărind toate zidurile... chiar şi
Marele Zid chinezesc”,
salvînd de la moarte şi
indiferenţă
„plînsul
luminii”,
„plînsul
care întinereşte
orice oglindă”.
Acum,
Urania devine adevărata sa oglindă, cu revelări, cu fenomene ale
naturii tulburătoare, cu înfricoşări
şi
extaze. Atribut pierdut din „regalitatea
femeii în faţa
oglinzii”.
Iată
şi
o jelanie
cu „lacrimile
Domnului”,
cu îngeri care „se
coboară şi
se cern”
pe „scara
lacrimilor albe”,
un traseu dintr-o frescă absolută cu Spăsenia Lumii.
Cu
Mariile, care în umbra Crucii aşteaptă
încă fragmente rupte din Revelaţie.
O legăm aici de Tereza de Avila („gran
amadora/ del eterno Dios”),
cu al său „muero
porque no muero”.
Incantaţia
din Căluşul
– „poem
pe patru voci, cel mai lung şi
mai articulat dramatizat”
– oferă ceea ce autoarea consideră o „oglindire
heraldică”,
prin prezenţa
celei de a patra voci. Ea analizează avatarurile „celorlalte
trei voci generice”
(grupul de voci-din-vîrful-norilor, vocea-de-la-firul-ierbii, vocea
colectivă a comentatorilor), evidenţiate
în acest metatext, bazat pe „ponderile
şi
funcţiunile
vocilor lirice”:
„voievodali
şi
desculţi,
sărind ca păsările în sabia Şahului...”.
Geometrie polară, explicabilă: ascendent în major, descendent în
minor.
Poemul
are acea unduire a peisajului românesc în „dansul
lumii legănat”,
care participă esenţial
la cosmogonia de care se vor bucura „întregurile” tuturor
vremurilor.
Această
oraţie,
în ritul de trecere, căci „Nunta
Mea e legămînt”,
îşi
transmută discursul în supra-Fire şi
în supra-sacrificial, în acest dans al vieţii
şi
al morţii,
dans cu săbiile-n dinţi,
din antichitate pînă astăzi, „peste
Cruce-ngemănat.../ pe sub Patimă rotit”.
Trimiterile
la Apocalipsă (într-un Quatuor
pour la fin du temps
–
„golul
absolut/ pe pînza goală”),
fie şi
poematic, mă duc la Rubliov care nu voia să picteze Judecata
de
Apoi,
spunînd că nu vrea să înfricoşeze
norodul. „Zăngănitul
armelor”,
„vulcanii
urii”,
„şuierul
dihaniei”,
„capetele-i
şapte”,
„fiara
înecată-n spume”,
„bezna”,
coada
dragonului...,
fuga de Dumnezeu, ţări,
frontiere, armii şi
altele din recuzita apocaliptică duc la alienarea prin încăierare
a făpturii primordiale pe care
Dumnezeu
a însemnat-o doar „să fie”.
E
adevărat că, după literatura proslăvită de Dante, a apărut şi
puzderia de „apocalipse”, care va păstra în înfricoşare
norodul. În Entropie. În banda de frecvenţă
a Umbrei. Dar poezia are, după alţii,
soteriologic, şi
o „atitudine de iniţiere
în ordinea ascunsă a lumii”.
Atitudine pe care contăm şi
sîntem, aici, la mila Domnului.
Trecînd
prin „vocalele” lui Rimbaud, dar şi
prin elegiile lui Nichita Stănescu, iată ce găsim: „Cuvîntul
se transformă în cuvînt/ Vederea se transformă în vedere/ Poiana
de narcise, în poiană de narcise/ Şi
degetul în deget/ Şi
mai ales surîsul în surîs”.
De
asemeni, o imagine care apropie de reprezentările nipone: „un
cocor în faţa
apei oglindite”;
„stol
de păsări călătoare”
şi,
ah! „valurile” lui Hokusai.
Ontologia
femininului îşi
subordonează „toată
lumea de sub stea”,
solidară cu esenţele
primordiale, cu teiul şi
arţarul,
laleaua, floarea de cireş,
trandafirul, roua şi
crinul, ... Eonul (cauzal) a toate.
„Tăcerea
cea de dincolo de verb”
este activată de vibraţia
din Graal; apoi,
invocarea
dramatică: „Răsădeşte-mă,
Doamne, în braţele
Tale!”, „Răsădeşte-mă,
Doamne, în raza Ta!”
Departe de poetă „le soleil noir” şi
„la
Mélancolie”.
Dar
„Cade
zăpada, señor Leviathan,/ pe morţii
tăi cu lucitoare unghii./ Cade zăpada/ ca un angelic bou cuminte/
căzînd
pe clapele unui pian”
– versurile poetului Cezar Ivănescu au venit în legătură cu
acest amplu remember
de
care, probabil, poeta a fost legată, ca mulţi
alţii
din România de pînă mai ieri. Curgerea de baladă, invocarea ca un
ţipăt
mon
amour!
(rînd de rînd, strofă de strofă, pe vreo patru pagini), mi-a
amintit de mărturisirea lui Münch: „Natura
ţipă
în sîngele meu!”,
pictînd, nu în cele din urmă, acel extrem de lapidar Strigătul.
Întreagă poezia ei, în latura pură, expresionistă, este „un
strigăt”, de la a sta în vechile tipare („cu rimă şi
cadenţă
fixă”), la a fiinţa
în clasicitatea versului liber, cu euritmiile sale imprevizibile.
Cuvintele cresc precum firele de iarbă, poeta – cu părul prins
într-o superbă coamă de cal – privind la nesfîrşit
„un
lan de iarbă, surprins de la mică distanţă”.
Poemele care, polifonic, „par
scrise la patru mîini”
(după cum spune poeta, într-un exordiu) amintesc de un alt poet
român,
care a scris chiar un poem Eu
şi
viaţa
mea la patru mîini,
poem care şi-a
tras seva dintr-o carte a unui pianist şi
compozitor celebru.
Tehnica
de sablare a versului ne face să ne adîncim în acel „miez de
stea”, profesat de şcoala
energetică actuală. Fenomenologic, „o
experienţă
mistică copleşitoare”
impune, ca rafinare, „un
stil şi
o viziune”.
Poeta ne va dovedi că accesul în portalul cuvenit s-ar fi întîmplat
într-o zi. Apoi, ce a descoperit acolo
s-a prefăcut în miezul
de stea,
pe care stă
această carte, plină – energetic – de „volutele
grafice ale scrisului”
său.
S-ar
putea ca aceste personaje (Dragonul alegoric, Lupul alegoric, Lupul
visător, Fecioara alegorică, Femeia cu Priceasna...), la o
înclinare
a
caleidoscopului, să se preschimbe într-o singură imagine –
monodic, asigurată de multiple „întreţeseri
şi
corespondenţe”.
Pentru că în „criza lumii moderne”, în acest sistem de tunele
subterane, toate îşi
răspund. Şi
toate îşi
răspund, prin adăugirea la ediţie
a Prologului şi
a Epilogului, care susţin,
cu necesare explicaţii,
întregul despre care
am vorbit.
În
celulele lor ritmice, Poemele
din Templul Tatălui
se pot înfăşura
în tehnica serială din Turangalila,
amprentată simfonic de cele trei voci – piano, de ansamblurile
instrumentale care fac sinteza întregii creaţii:
Les
Offrandes oubliées, La Transfiguration, Réveil des oiseaux, 20
Regards sur l'Enfant Jésus, Vision de l'Amen...
Messiaen a punctat secolul XX cu a sa „experienţă
mistică copleşitoare”.
Pentru
că noi înşine
(acest eu colectiv) am insinuat calitatea poetei de „stalker
contemporan”
în acel tărîm al tuturor şi
al nimănui, tărîm care (dincoace şi
dincolo de zidul
lui Planck)
iscă, la nesfîrşit,
Miracolul. Într-o lume a Formelor.
Nazaria Buga,
Joi,
23
aprilie
2015,
Bucureşti
