Revista ”Poesis” despre ”Erotico-Apocaliptica” (Nazaria Buga)

„Acest Zbor, acest rupt Miazăzi”... 

Revista ”Poesis” nr1-2-3 / 2016 (pp. 26-28)

Un poet din Moldova de Sus¹, în cele cîteva războaie duse cu Timpul, învins în cele din urmă de Însuşi Timpul, în una din zilele sale, a văzut Timpul sub forma unei „haite de lupi” care „muşcă din tata ca din Dumnezeu”. Îl leg, în amintirea celor care l-au cunoscut, de Arseni Tarkovski, ca biografie şi ca paradox. Imaginea Tatălui sfîşiat, în ale sale, s-a pus la loc, prin aceste Poeme din Templul Tatălui. Cu trimitere şi la vocea poetului rus, care a parvenit în România mai întîi prin filmele fiului, Andrei Tarkovski. Într-un proces de răscumpărare dramatică. Pentru că „de aur e jertfa Tatălui”.

„Deodată e totul a fi/ Şi se umple văzduhul de mine/ Acest zbor, acest rupt Miazăzi...”². Indiferent care ar fi poemul, e de urmărit, la Elena Dulgheru, o axă care uneşte fără ostoire cerul cu pămîntul – chants de terre et de ciel; în dialogurile din lungul axei vibrează personaje, amplitudine, năzuinţe, Punctul lui Alexandroff³, starea de graţie..., Însuşi Timpul.

Şi creşte poezia voievodal, „pas cu pas, frumuseţe cu frumuseţe” şi „acoperă această ţară”, o ţară care îşi aşteaptă Mirele⁴. O ţară deasupra căreia „îngerii se dau şi ei deoparte”, ca să vedem printre Îngeri. Este, ca să folosim o sintagmă, cealaltă „jumătate de inel de deasupra oceanului”⁵.

„În jocul de-a nemurirea...”, în plină transparenţă, se naşte această poezie, ca un fast, plină de „miresele înfăşurate în cămaşa nupţială a Domnului”. „Miresele desculţe ale Mielului”⁶. Întreg universul, „cum sînt toate-cele-ce sînt”, e ca „un linţoliu nefăcut de mînă omenească”. Liturgic, toate se risipesc în transparenţă, dinspre „Marea Biserică Aerobă a Domnului”, expandînd Altarul; şi, dincolo de Fire, nu există hotare. Rîvnim la acel univers divizat cuantic în „structurile sale noezice”⁷. 

 

Iată o fericită elidare gramaticală: „Deşteaptă-se boarea grădinii/ Cînd Tu şi cu mine şi iar”. Este perechea edenică, în dimineaţa grădinii arhetipale. Totul este har, este Rouă, este arborele sefirotic din care curg sensurile, „din lungile nopţi de eclipsă”.

 

Prin semnul de apartenenţă, Poeta se constrînge, se defineşte „cu cea mai stabilă silabă: sînt”. Aduce un elogiu constant anatomiei particulare („regulă a perfecţiunii”) cu care a învrednicit-o Dumnezeu. În umbra veacului, ea îşi desenează, cu migală, un propriu atlas anatomic. Desprins, cu precizia unui bisturiu, din The Grey's Anatomy.

Iată, „timp după timp şi cer după cer”, în Noul Templu, trigonometria simplă din sinus/ cosinus; perfecţiunea acestor unghiuri: „Şi au fost peceţile şapte. Cartea Facerii. Cartea Vieţii. Cartea Iubirii. A opta”.

Cele mai aşezate poeme sînt cele care se referă la această lume. Dar oare această lume există? Pentru că poeta ne trage, precum Gravitaţia, spre lumea cealaltă, a zilei a 8-a, a transparenţelor imposibile, a răs-tumultului auditiv, în care locuiesc deodată toate ierarhiile (cel mai adesea nevăzute şi vădite doar unora care au, ca umilitate, asceza). Iată un atare poem, cu neorealismul său straniu, gata de luat în inimă: „Între dealurile însorite, fabrica asta e singura care mai lucrează./ E pauza de masă, ora la care ies muncitorii./ Eşti în cantina cu geamuri mari, sprijinită de o fereastră. Aştepţi./ Şi iată-i cum ies din hală, în salopetele lor albastre, în lumina fosforescentă a sălii de mese./ Te fixează de departe cu privirea: foarte tînăr, blond-spălăcit, puţin roşcat/ şi are o salopetă albastră, la fel cu toţi ceilalţi./ Şi tu îl priveşti cu aceiaşi ochi mari/ şi aproape nu observi că are un defect la picior,/ ba chiar şchiopătează./ E atît de tînăr! Se-ndreaptă spre tine prin sala aglomerată./ pupilele ţi se dilată puţin, dar nu apucaţi să vorbiţi,/ că pauza se termină şi muncitorii reintră în schimb./ Uşa metalică a halei se închide greoaie în urma lor./ Nu-ţi rămîne decît să aştepţi în cantina de-acum pustie, luminată de soarele/ după-amiezii./ Îţi îndrepţi rochia albă cu flori, evazată – un model şaizecist,/ din cele pe care încă le mai poartă fetele din valea asta a Dîmboviţei/ la prima întîlnire. Orele trec./ Iată şi ultimele raze ale după-amiezii./ Un pătrat alb, vertical, ca o faţă de masă, ţi se strecoară în inimă./ Aerul auriu, venit de la frunzele copacilor din jur, inundă cantina./ Şi înţelegi că îl iubeşti./ Sună, în sfîrşit, ieşirea din schimb./ Şi iată-i cum ies, muncitorii, şi iarăşi se face forfotă/ şi, în forfotă, el şchiopătînd./ E atît de alb şi de proaspăt aerul/ pe care-l poartă pe piept!/ te ia de mînă şi, iată, ieşiţi. Soarele v-a aşteptat,/ e încă sfîrşit de după-amiază./ Un pătrat alb, vertical, cu un alt pătrat alb, vertical, ca două mari feţe de masă,/ ţinîndu-se de mînă. Iubeşti!/ trenul-mocăniţă vă aşteaptă, cu vagoane colorate, ca de copii,/ să vă poarte printre dealuri, în poienile toamnei./ Acolo urmează să vă spuneţi, aşternute pe două mari feţe de masă,/ acele cuvinte”.

Spre sfîrşit admitem că mila este deasupra iubirii, că „fapta socială este superioară rugăciunii orale”⁸. În atingere cu neorealismul de care aminteam, de „flower-power printre Filocalii”. Pînă la urmă, această întreagă lume este un rug: „Şi-n rug, Maria”. „Şi moarte nu-i”. 

 

În linia cinematică a poemului de mai sus, voi cita integral şi Liftierul: „Bătrînul liftier − îl vezi mai mult cu spatele/ Trebăluind în atelierul său larg din subsol, care-i serveşte/ şi drept locuinţă./ Aici coboară zilnic toate lifturile./ Degetele-i sînt, probabil, încă mînjite de ulei de maşină, dar nu le vezi./ Părul alb, spălăcit, la fel ca fularul cu care-şi înfăşoară strîns şalele,/ cam reumatice, peste treningul ieftin./ Te strecori în camera lui, uşor întunecată/ − în timpul zilei nu stă nimeni aici,/ nici cele două neveste de vîrstă mijlocie,/ cu părul colorat cu vopsea roşcată ieftină, pe jumătate ştearsă,/ aflate mereu pe fugă. Eşti una din ele./ Te-ntinzi pe patul conjugal să te odihneşti în camera goală,/ Cînd cealaltă nevastă te înveleşte, grijulie, cu o veche pătură albastră, uşoară şi moale,/ ce te acoperă pînă la gît./ Dar iată, eşti din nou în picioare şi trebuie să pleci./ Aghiotantul liftierului drege pentru tine cabina ruginită de lift:/ Ea te va duce la suprafaţă/ Din mina asta veche de sare./ Dai roată cu privirea în jur/ Şi abia acum observi printre coltoane/ podeaua veche de mozaic, ruptă pe alocuri,/ Sub care se văd urme de lanuri în soare şi ruinele vii,/ forfotind de tineri şi tinere, ale unei ţări scufundate:/ − Luminile Daciei, renăscînd de sub ape”.

Poeta aminteşte ceva ce lumea a uitat: Iubirea, prin care „toţi ne topimu-Ţi de drag”. Cu „focul în palme”... „că din foc-s făcut şi Eu”. Da, Iubirea aceea, „un pătrat alb, vertical, ca o faţă de masă, strecurat în inimă”. Poeta e fata care mută cu privirea paharul plin cu apă, îl deplasează polemic, numai din privire, pînă la marginea Timpului, margine pe care o fixează îndelung, cu pupila adusă la o linie verticală. Cade, nu cade!? Şi poemul-avertisment pentru pericolul, latenţa în care intră lumea: „în Tine, mereu/ În Mine, mereu/ Ne privim./ Căci sîntem/ Şi fi-vom să fim”, cu acea expandare a vederii din ochiul sintetic.

Întreg volumul este un fragment din canonicul Shir Hashirim, Cîntarea Cîntărilor lui Solomon: „Iubitul meu e-al meu, eu sînt a lui. El turma lui şi-o paşte printre crini”⁹. Cu o reverberare din evul mistic medieval: „Que mi Amado es para mi/ Y yo soy para mi Amado”¹⁰.

Acum, autoarea, la hidalga, „stăpînă a Dimineţii”, are în domeniile ei „Izvoarele şi Cupa şi Rădăcina Vieţii”. Experienţă şi Absolut! Ile de feu! Aflăm rostul taumaturgic al lumii materiale, dar şi supra-semnificaţia tradiţională care dă o cărăruie spre infinitul atît de greu de deschis. Ne consolează metafizica din „poezia realelor”¹¹.

Doar femeile „aleargă pînă de cealaltă parte a lumii/ sărind toate zidurile... chiar şi Marele Zid chinezesc”, salvînd de la moarte şi indiferenţă „plînsul luminii”, „plînsul care întinereşte orice oglindă”.

Acum, Urania devine adevărata sa oglindă, cu revelări, cu fenomene ale naturii tulburătoare, cu înfricoşări şi extaze. Atribut pierdut din „regalitatea femeii în faţa oglinzii”¹².

 

Iată şi o jelanie cu „lacrimile Domnului”, cu îngeri care „se coboară şi se cern” pe „scara lacrimilor albe”, un traseu dintr-o frescă absolută cu Spăsenia Lumii. 

 

Cu Mariile, care în umbra Crucii aşteaptă încă fragmente rupte din Revelaţie. O legăm aici de Tereza de Avila („gran amadora/ del eterno Dios”), cu al său „muero porque no muero”¹³.

Incantaţia din Căluşul – „poem pe patru voci, cel mai lung şi mai articulat dramatizat” – oferă ceea ce autoarea consideră o „oglindire heraldică”, prin prezenţa celei de a patra voci. Ea analizează avatarurile „celorlalte trei voci generice” (grupul de voci-din-vîrful-norilor, vocea-de-la-firul-ierbii, vocea colectivă a comentatorilor), evidenţiate în acest metatext, bazat pe „ponderile şi funcţiunile vocilor lirice”: „voievodali şi desculţi, sărind ca păsările în sabia Şahului...”. Geometrie polară, explicabilă: ascendent în major, descendent în minor.

Poemul are acea unduire a peisajului românesc în „dansul lumii legănat”, care participă esenţial la cosmogonia de care se vor bucura „întregurile” tuturor vremurilor. 

 

Această oraţie, în ritul de trecere, căci „Nunta Mea e legămînt”, îşi transmută discursul în supra-Fire şi în supra-sacrificial, în acest dans al vieţii şi al morţii, dans cu săbiile-n dinţi, din antichitate pînă astăzi, „peste Cruce-ngemănat.../ pe sub Patimă rotit”.

Trimiterile la Apocalipsă (într-un Quatuor pour la fin du temps¹⁴ – „golul absolut/ pe pînza goală”), fie şi poematic, mă duc la Rubliov care nu voia să picteze Judecata de Apoi, spunînd că nu vrea să înfricoşeze norodul. „Zăngănitul armelor”, „vulcanii urii”, „şuierul dihaniei”, „capetele-i şapte”, „fiara înecată-n spume”, „bezna”, coada dragonului..., fuga de Dumnezeu, ţări, frontiere, armii şi altele din recuzita apocaliptică duc la alienarea prin încăierare a făpturii primordiale pe care Dumnezeu a însemnat-o doar „să fie”. 

 

E adevărat că, după literatura proslăvită de Dante, a apărut şi puzderia de „apocalipse”, care va păstra în înfricoşare norodul. În Entropie. În banda de frecvenţă a Umbrei. Dar poezia are, după alţii, soteriologic, şi o „atitudine de iniţiere în ordinea ascunsă a lumii”¹⁵. Atitudine pe care contăm şi sîntem, aici, la mila Domnului.

Trecînd prin „vocalele” lui Rimbaud, dar şi prin elegiile lui Nichita Stănescu, iată ce găsim: „Cuvîntul se transformă în cuvînt/ Vederea se transformă în vedere/ Poiana de narcise, în poiană de narcise/ Şi degetul în deget/ Şi mai ales surîsul în surîs”.

De asemeni, o imagine care apropie de reprezentările nipone: „un cocor în faţa apei oglindite”; „stol de păsări călătoare” şi, ah! „valurile” lui Hokusai.

Ontologia femininului îşi subordonează „toată lumea de sub stea”, solidară cu esenţele primordiale, cu teiul şi arţarul, laleaua, floarea de cireş, trandafirul, roua şi crinul, ... Eonul (cauzal) a toate.

„Tăcerea cea de dincolo de verb” este activată de vibraţia din Graal; apoi, invocarea dramatică: „Răsădeşte-mă, Doamne, în braţele Tale!”, „Răsădeşte-mă, Doamne, în raza Ta!” Departe de poetă „le soleil noir” şi „la Mélancolie”¹⁶.

Dar „Cade zăpada, señor Leviathan,/ pe morţii tăi cu lucitoare unghii./ Cade zăpada/ ca un angelic bou cuminte/ căzînd pe clapele unui pian”¹⁷ – versurile poetului Cezar Ivănescu au venit în legătură cu acest amplu remember de care, probabil, poeta a fost legată, ca mulţi alţii din România de pînă mai ieri. Curgerea de baladă, invocarea ca un ţipăt mon amour! (rînd de rînd, strofă de strofă, pe vreo patru pagini), mi-a amintit de mărturisirea lui Münch: „Natura ţipă în sîngele meu!”, pictînd, nu în cele din urmă, acel extrem de lapidar Strigătul. Întreagă poezia ei, în latura pură, expresionistă, este „un strigăt”, de la a sta în vechile tipare („cu rimă şi cadenţă fixă”), la a fiinţa în clasicitatea versului liber, cu euritmiile sale imprevizibile. Cuvintele cresc precum firele de iarbă, poeta – cu părul prins într-o superbă coamă de cal – privind la nesfîrşit „un lan de iarbă, surprins de la mică distanţă”. Poemele care, polifonic, „par scrise la patru mîini” (după cum spune poeta, într-un exordiu) amintesc de un alt poet român¹⁸, care a scris chiar un poem Eu şi viaţa mea la patru mîini, poem care şi-a tras seva dintr-o carte a unui pianist şi compozitor celebru¹⁹.

 

Tehnica de sablare a versului ne face să ne adîncim în acel „miez de stea”, profesat de şcoala energetică actuală. Fenomenologic, „o experienţă mistică copleşitoare” impune, ca rafinare, „un stil şi o viziune”. Poeta ne va dovedi că accesul în portalul cuvenit s-ar fi întîmplat într-o zi. Apoi, ce a descoperit acolo s-a prefăcut în miezul de stea, pe care stă această carte, plină – energetic – de „volutele grafice ale scrisului” său.

S-ar putea ca aceste personaje (Dragonul alegoric, Lupul alegoric, Lupul visător, Fecioara alegorică, Femeia cu Priceasna...), la o înclinare a caleidoscopului, să se preschimbe într-o singură imagine – monodic, asigurată de multiple „întreţeseri şi corespondenţe”. Pentru că în „criza lumii moderne”, în acest sistem de tunele subterane, toate îşi răspund. Şi toate îşi răspund, prin adăugirea la ediţie a Prologului şi a Epilogului, care susţin, cu necesare explicaţii, întregul despre care am vorbit. 

 

În celulele lor ritmice, Poemele din Templul Tatălui se pot înfăşura în tehnica serială din Turangalila²⁰, amprentată simfonic de cele trei voci – piano, de ansamblurile instrumentale care fac sinteza întregii creaţii: Les Offrandes oubliées, La Transfiguration, Réveil des oiseaux, 20 Regards sur l'Enfant Jésus, Vision de l'Amen... Messiaen a punctat secolul XX cu a sa „experienţă mistică copleşitoare”.

Pentru că noi înşine (acest eu colectiv) am insinuat calitatea poetei de „stalker contemporan”²¹ în acel tărîm al tuturor şi al nimănui, tărîm care (dincoace şi dincolo de zidul lui Planck²²) iscă, la nesfîrşit, Miracolul. Într-o lume a Formelor.

Nazaria Buga,

Joi, 23 aprilie 2015, Bucureşti

1 Gheorghe Lupu (n. Ştioborăni, Vaslui, 1937). I-a avut ca profesori, în timp, pe Lucian Valea şi pe Vasile Cataramă, fost asistent al lui G. Călinescu. Nemaisuportînd dictatura călinesciană, a plecat din Iaşi, ca profesor într-un liceu din Vaslui; o enciclopedie!

2 Elena Dulgheru, Pentru trecerea zării şi alte poeme, Arca Învierii, 2011.

3 Punctul lui Alexandroff (sau extensia lui Alexandroff) este un punct care, adăugat unui spaţiu topologic necompact, îl transformă într-un spaţiu compact. Metaforic, este un punct polar, un nod al supra-sensului, care reuneşte toate sensurile (N.R.)

4 Iisus „nu trecea indiferent pe calea ce duce spre mîntuire. Ba dimpotrivă. Cînd n-a mai avut ce da, cînd cuvîntul n-a mai ajuns la ei, s-a dat pe Sine” (Ion Murgeanu, Viaţa lui Iisus, Euro Press Group, Bucureşti, 2007).

5 Dumitru Ichim, Şarpele de aramă, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 2014.

6 Imagine care aminteşte de o alta („maicile noastre – împărătesele desculţe”), a lui Dan Verona (Raţiunea Mistică, Bucureşti, 2003).

7 Vezi „Structurile noezice” ale acad. Eugen Macovski.

8 Pr. Ioan Negruţiu, Accesul la memorial, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1999.

9 Biblia sau Sfînta Scriptură, trad. Bartolomeu Anania, ediţie jubiliară, 2001.

10 „Pentru că Iubitul meu este pentru mine/ Şi eu sunt pentru Iubitul meu”, Santa Tereza de Jesus, Obras Completas, Edition manual, Biblioteca de Autores Cristianos, Madrid.

11 Vezi G. Călinescu.

12 Vezi G. Călinescu.

13 „mor pentru că nu mor” [sp.].

14 Trimitere la compozitorul Olivier Messiaen, prizonier al Marelui Război, care scrie acest Quatuor (Cvartet pentru sfîrşitul timpului), cu premiera în 1941, în chiar teatrul de luptă.

15 Vezi G. Călinescu, Principii de estetică.

16 Vezi Gérard de Nerval, El Desdichado.

17 Cezar Ivănescu, Rod, Ed. Junimea, Iaşi, 1970.

18 Ioanid Romanescu, în Trandafirul sălbatic, Junimea; din şcoala poetică de la Iaşi, pe muchia anilor '70.

19 Robert Schumann, Viaţa la patru mîini.

20 Simfonia lui Olivier Messiaen.

21 Elena Dulgheru, Referinţe critice, Op. cit.

22 Concept legat de Big Bang, zidul lui Planck exprimă limitele minime ale timpului, energiei şi spaţiului, care pot fi concepute teoretic, constituind totodată şi o limită a cunoaşterii teoretice a universului (N.R.).